Cugetări de tată

Eu nu mă consider un tată foarte bun. Petrec prea puțin timp cu fetele (după mine), chiar și atunci când sunt cu ele le repezesc, că mereu avem de ajuns undeva, de făcut ceva. De jucat cu jucăriile lor nu prea apuc, ba sună telefonul, ba primesc un email, ba stai că am uitat să ceva. Nici cu răbdarea nu stau prea bine, încerc să nu ridic tonul la ele dar nu îmi iese mereu. Și totuși, totuși, fetele vin zilnic de câteva ori la mine, mă pupă, îmi zic că mă iubesc și mă topesc instant. Nu la fel de mult ca pe Mihaela, dar am și eu porția mea. Probabil ceva ceva fac și eu bine, deși nu prea știu ce. Poate voi afla cândva.

Una din cele mai grele lecții pentru mine, ca părinte, a fost să învăț să admit în fața copiilor când le greșesc, ba chiar să îmi cer scuze de la ei, să spun îmi pare rău. Și eu spuneam rar de tot îmi pare rău, iar la noi în România mulți părinți încă merg pe ideea că ei au întotdeauna dreptate, copilul să își țină gura.

Pentru noi ca adulți nu prea contează, dar pentru ei e totul, își dau seama că mami și tați sunt și ei oameni, că e normal să greșești în viață, dar trebuie să îți accepți greșelile, să îndrepți lucrurile, să faci să fie bine. Și ei învață astea de la noi, cum ne comportăm noi cu ei se comportă și ei cu prietenii și colegi lor.

Ce vroiam să zic de fapt. Văd că sunt prea mulți părinți zilele astea care fac eforturi disperate să le asigure fericirea copiilor lor, părinți care își fac singuri mustrări de conștiință că nu sunt suficienți de buni. Aleargă după himere, după jucării scumpe, după haine de firmă, după tot felul de cursuri și evenimente unde să își ducă copii, e o întreagă competiție, de parcă s-ar da undeva un premiu, Cel mai bun tată, Cea mai bună mamă.

Și de regulă copiii părinților ăștia nu sunt fericiți, că părinții sunt prea ocupați să bifeze chestii, în loc să se uite în ochii copiilor. Și nici părinții nu sunt fericiți, că sunt prea ocupați cu fericirea copiilor ca să aibă grijă și de fericirea lor.

Nu e despre asta. Dacă copilul vine des din proprie inițiativă la voi și vă îmbrățișează, vă spune că vă iubește, probabil faceți ceea ce trebuie, deci el e fericit. Și dacă voi sunteți fericiți, atunci și copilul e fericit. Nu mă întrebați ce trebuie să faceți pentru asta, că nici eu nu știu.

P.S: ajută o înghețată.

Recomand eMAG pentru cumpărături online.

2 Comentarii

  1. Nici eu nu mă consider o mamă foarte bună și mă regăsesc total în ceea ce ai scris în primul paragraf. Eu am nevoie periodic să-mi arate cineva lucrurile pe care le fac bine cu copilul, că uite, chestia asta a învățat-o de la tine, pentru că ai avut tu răbdare. Numai așa îmi revine încrederea în skill-urile mele de mamă.

    Dar răzbim noi cumva la lumină 🙂

    (2)

Știu că abia aștepti să îmi spui că nu am dreptate: