fbpx
Categorie

Personal

Categorie

Oscilam cu o zi înainte de ziua mea, mă uitam la profilul de Facebook și mă gândeam dacă să las ziua mea de naștere publică sau să o trec la privat. Am mai făcut experimentul ăsta, cu ziua setată public primesc sute de mesaje peste tot și undeva la 20-40 de telefoane, cu ziua setată privat primesc 10-20 de mesaje și cam tot atâtea telefoane. În final opinia mea despre mine nu legată de numărul…

Începe să se simtă maturitatea și prin bula mea, oamenii au renunțat la filozofiile cu Carpe Diem și văd tot mai multe discuții despre planurile pe termen lung. Întrebarea aia de care râdeam cu toții când mergeam la interviuri după terminarea facultății, Unde te vezi peste 5 ani, s-a transformat în ceva serios, când ne-o adresăm nouă.

E amuzant să râzi la astfel de întrebări când ai 20 de ani, dar când te apropii de 40 începi să te gândești la carieră mai serios, la familie, ce vrei să le oferi copiilor, dacă vrei să lucrezi mereu în același domeniu, dacă îți convine orașul sau țara în care stai acum, dacă te bazezi pe pensie sau trebuie să pui ceva deoparte, din astea. Și e bine.

Dacă tot mi-a crescut valoarea cu încă un an, mi-am amintit că uneori mai apare prin discuții ideea asta, că m-am schimbat. Nu mai sunt cum eram acum câțiva ani, la fel de naiv, credul, mereu pe pozitiv. Unii zic că sunt mai acid, sarcastic, orientat mai mult spre rezultate, nu spre discuții de dragul de a discuta.

Faza e că m-am schimbat, am devenit mai realist, mai pragmatic, tocmai pentru că am realizat că timpul trece și nu avem timp pentru drame, prieteni toxici, clienți sau colaboratori care ne trag în jos, nu avem timp să alergăm după aparențe. Eu m-am schimbat pentru că a trebuit să fac asta, dar nu înțeleg de ce mulți continuă să facă aceleași lucruri, să evite schimbarea, să se complacă cu o viață de care nu sunt mulțumiți.

Una din temele recurente pe care le avem când discutăm cu prietenii, toți în zona 30-40 de ani, este că nu ne mai ajunge timpul. Înainte de pandemie era stresul legat de carieră, acum cred că suntem stresați și aglomerați pentru că toată lumea e cu nervii întinși la maxim, cu work from home + school from home + pandemie.

În plus, mulți au tot felul de crize existențiale accentuate de pandemie, că după ce ai lucrat minim 3 luni de acasă, în ritmul tău, începi să te întrebi dacă merită să pierzi 2 ore pe drum zilnic pentru a merge la un job unde lucrezi 8-9 ore, ca să constați pe la 50 de ani că viața a trecut pe lângă tine și tu ești dispensabil, vin lupii tineri din spate cu chef de muncă și afirmare, pe salarii mult mai mici.

O să citim peste câțiva ani despre perioada asta și cum ne-a afectat ea, ce am învățat eu până acum este că singura resursă pe care nu o putem cumpăra este mai mult timp. Și asta înseamnă că trebuie să îl furăm de unde putem.

Urmăream niște discuții și contre prin online-ul de la noi, unde uneori cred că e lupta orgoliilor mari, faza pe sate, și mi-am amintit că m-a afectat un pic când am citit despre moartea lui Tony Tony Hsieh, fondatorul Zapos, poate și pentru că citisem Delivering Happiness. Ideea e simplă, în ultimii ani din viața lui omul, care teoretic avea tot ce își poate dori cineva pe planeta asta, se înconjurase doar de prieteni care…