Ne creștem copiii pentru a fi angajați sau antreprenori?

Mi-a atras atenția un cititor despre postarea lui Doru, de fapt mai mult despre comentariile la postare. Pe scurt, un grup de copiii din Cluj anunță prin scările de bloc că sunt dispuși să plimbe câinii persoanelor ocupate, contra cost. E ceva normal, prin vest sunt chiar adulți care se ocupă cu asta, dog walking. Nu e o rușine, e un job ca oricare altul, și e de admirat că sunt copiii care vor să facă ceva util, nu doar să devină vloggeri sau gameri.

În schimb comentariile la postare sunt un deliciu. Românii au descoperit greșelile gramaticale, de copy, de strategie, de marketing, au comentat că nu au ales copiii bine culorile folosite pentru anunțul scris de mână (pe bune), au blamat părinții că și-au pus copiii la muncă cu forța. Nu m-ar mira ca cineva să cheme și Protecția Copilului, așa de destupați la minte sunt mulți dintre conaționalii noștri, și toate astea pentru că niște copii vor să câștige un ban de buzunar, prin muncă cinstită.

De aia zic, dacă avem copii pentru ce vrem să îi creștem, să îi pregătim?

Vrem să devină adulți cu mentalitatea de angajat cuminte, cea conform căreia că trebuie să înveți bine și să asculți mereu de șefu pentru a câștiga un ban, sau vrem să creștem adulți independenți, stabili, cu inițiativă și voință proprie, cu dorința de a inova, de a se dezvolta, de a câștiga bani făcând ceea ce le place?

Evident că cele două nu se exclud complet. Poți face antreprenoriat și ca angajat, prin afară sunt firme ce susțin intraprenoriatul, adică proiectele pornite din cadrul firmei, de către angajați, ce pot aduce venituri suplimentare, iar angajații sunt recompensați.

Nici la noi nu trebuie neapărat să îți faci o firmă și să angajezi oameni pentru a schimba poziția de pe care lucrezi, poți face freelancing, poți să îți faci un PFA și să lucrezi pe mai multe proiecte simultan cu firme diferite, poți să acorzi consultanță după orele de job, să lucrezi pe drepturi de autor, să faci bani dintr-un hobby, posibilități sunt multe.

Mentalitatea în schimb e foarte importantă. La cum văd eu lucrurile, responsabilitatea cea mai mare pe care noi o avem ca părinți este să îi pregătim pe copii pentru o societate tot mai dinamică, unde regulile care au funcționat pentru noi nu vor mai fi valabile, și nici nu știm exact ce va fi la mare căutare.

Mitul cu care am crescut o parte dintre noi, dar și părinții noștri, nu mai există. Nu mai lucrează nimeni timp 30-40 de ani într-o companie și se pensionează cu suficienți bani la pensie pentru a trăi decent. Deja pensia medie mai acoperă doar jumătate din costul traiului zilnic, trebuie să ai și venituri extra pentru a trăi. E un fapt, nu o teorie.

Joburile? Joburile se schimbă la 2 ani, uneori chiar mai devreme, și nu e doar din cauza angajaților, nu e vina lor că piața muncii e tot mai dinamică iar mulți angajatori nu realizează că oamenii nu se mai mulțumesc doar cu un salariu, ci vor să simtă că fac ceva care contează cu viața lor.

Pandemia a schimbat și ea multe, cu adaptarea tuturor la work from home și posibilitatea de a lucra pentru firme din alte țări sau continente, de acasă, cu trezirea multora la realitate, și anume că poți să faci oricând mai mulți bani, dar nu vei putea să faci mai mult timp.

Aici suntem.

Ce putem face noi pentru viitorul copiilor noștri?

• Să scăpăm noi în primul rând de mentalitățile învechite, adevărul e că nu știm cum vor fi joburile viitorului. Cu siguranță tot ce ține de tehnologie va prinde, dar și domeniile umaniste vor fi căutate, într-o lume plină de AI și roboți.
• Să îi creștem cu o minte deschisă și dorința de a învăța mereu, că școala nu se termină când ai luat diploma, de fapt abia atunci începi să înveți și să aplici.
• Să nu îi trimitem către profesii sigure pentru generația noastră, doar pentru că vrem noi.
• Să îi încurajăm să lucreze de mici, să își dezvolte aptitudinile, să și le descopere. Scopul nu e neapărat să facă bani, ci să realizeze că nimeni nu îți pune pe tavă nimic, va trebui să lucrezi, indiferent că vorbim de muncă fizică sau intelectuală. Plus că descoperă mai repede și la ce sunt buni.
• Să îi învățăm ce este empatia, cum să comunice, să își facă prieteni adevărați. În viață abilitățile de comunicare te ajută mai mult decât abilitățile tehnice. De exemplu poți fi un programator genial, dacă nu știi să comunici, să te vinzi, să lucrezi cu alți oameni, nu te vei integra într-o echipă, și nici nu poți construi una.
• Să îi ajutăm să descopere la ce sunt buni, ce îi motivează, ce îi entuziasmează, îi face să vibreze.

Mi-a plăcut o fază spusă de Oana, ca părinte îți dai seama că ți-ai făcut treaba cum trebuie atunci când copilul tău are autodeterminare, începe să vină singur cu inițiative, să facă ceva.

Când se trezește el cu plan, cu scop. Când îl vezi că e animat de o cheiță internă, nu de telecomanda ta. Atunci poți spune că misiunea cea mai mare a fost împlinită: când copilul e angajat, contribuie, caută, încearcă, fără să fie numai împins de la spate.Momentul e atunci când copilul s-a pornit singur.

Ca răspuns la întrebare, eu zic că nu ne creștem copiii pentru a fi angajați sau antreprenori, ci pentru a fi fericiți.

Problema este că fericirea e un lucru foarte subiectiv, eu poate sunt fericit pe malul mării, altul e fericit într-o cabană la munte, altul într-o vilă luxoasă sau într-un atelier de pictură. Până își găsește copilul propria fericire ca adult, noi trebuie să îl ghidăm.