Eu am învățat de mic că atunci când îți faci munca trebuie să o faci cum trebuie, indiferent dacă îți place sau nu. De asta nu înțeleg cum de unii cer o mulțime de bani pentru a presta niște servicii, dar le fac în bătaie de joc, fără să le pese. Sau cum unii își fac jobul în scârbă, doar ca să ia salariul.
Ok, lucrezi într-un magazin și treaba ta e să pui produsele pe raft. Job nasol, dar plătește facturile. Dacă tu îți bagi picioarele și nu pui produsele pe raft cum trebuie, crezi că peste 20 de ani ai șanse să ajungi managerul companiei ce deține magazinele respective? Nu prea, pentru că viziunea ta asupra muncii e greșită din start, te crezi superior jobului tău și îl faci prost. În loc să îl vezi ca o oportunitate, un pas necesar, tu îl vezi ca pe un obstacol.
Eu când am început să lucrez în vânzări telecom, în timpul facultății, de exemplu. Am început de jos. Nu era un job extraordinar, dar plătea facturile, eram pe banii mei și aveam ocazia de a învăța. Am folosit anii ăia pentru a învăța mai multe despre relaționarea cu oamenii, persuasiune, negociere, cum funcționează o companie, ce înseamnă să lucrezi cu targete, deadline-uri, să îți stabilești obiective, lucruri care mă ajută și acum când trebuie să stabilesc relații noi cu clienții sau să negociez un contract. Sigur, puteam să mă plâng că viața e nasoală, că nu m-a angajat nimeni ca director pe 10k euro, dar cu ce m-ar fi ajutat?
Sometimes, on the road to where we are going or where we want to be, we have to do things that we’d rather not do. Often when we are just starting out, our first jobs “introduce us to the broom,” as Andrew Carnegie famously put it. There’s nothing shameful about sweeping. It’s just another opportunity toexcel — and to learn.
But we are always so busy thinking about the future, we don’t take enough pride in the tasks we are given right now. Too often we phone it in, cash our check, and dream of some higher station in life. Or we think, This is just a job, it isn’t who I am, it doesn’t matter.
Everything we do matters — whether it’s making smoothies to save up money or studying for the bar — even after we’ve already achieved the success wesought. Everything is a chance to do and be our best. Only self-absorbed assholes think they are too good for whatever their current station requires.
Nu zic acum că ar trebui să te complaci într-un job prost plătit, sau cu condiții nasoale de lucru. Spun doar că nimeni nu îți va da oportunități dacă nu începi de undeva, și nu ai cum să ajungi direct sus dacă nu începi de jos și aduni experiență.
Când ești la job ai două variante, să te plângi mereu că jobul tău e nasol și nu mai suporți, sau să înveți tot ce se poate învăța de acolo și să îți faci treaba cu zâmbetul pe buze, în timp ce îți planifici următoarea mutare. Timpul oricum trece, dar depinde de noi cum îl folosim.
Să devii domn din prima și să ai networking-ul care trebuie (nu toate mizilicurile prin third party).
Funny.
Firstly, no opportunities = no growth. Iar România se poziționează fix în colcăiala aia nasoală în care niște unii și neamurile lor au access la cheițe de aur (și pe lacheii care-i țin în lesă și fac bani pentru ei, cu dosare în sertare pentru loialitatea aia forțată), în timp ce restul populației nu știe ce să mai facă și nici de unde să mai facă în afară de cafenele, restaurante, magazine alimentare, gym-uri și alte gigs.
Și doi, experiența de angajat de raft nu are nicio legătură cu experianța la munca de birou. Sau aia de lucrător de fast-food, la munca cu tractorul. Absolut niciuna. Munca de raft e munca de raft, munca la birou e munca la birou. Nicio intersectare, nicio legătură. Și nu-mi spune tu mie că, atunci când lucrai la firma aia de telefonie, aveai tu vreo legătură cu administratorul șef sau directorul general, că știm bine amândoi că ai minți dacă ai afirma așa ceva.
Hai să-nu-i mai copiem pe americani în abureala asta de aiurit proști. Hai să tratăm oamenii ca pe niște oameni cu adevărul: „Oaie, experiența de centralist la firma de taxi & call center nu o să valoreze nimic dacă te duci pe altă arie. Trebuie să muncești în viață, că aia e. Nu că experiență, nu că life points, că n-au legătură cu munca înseși. Că și o beizadea de bogătaș, securist sau sinecurist poate să devină director fără să țină concurs și fără să aibă ‘experiența’ de centralist.”
Parcă sună mai mult a bun simț și omenie decât zeflemeaua insultătoare americană cu „experiența” (de parcă locurile de muncă, chiar și-n în același domeniu, sunt aceleași dacă le schimbi de la o firmă la alta pe același rol/profil, wtf, ce-i minciuna asta)
Nu știu de ce bați câmpii, probabil te-a lovit viața din plin. Aburit cu ce, ai impresia că îți vând ceva aici? Da, am început de jos, da, se poate.
„Să devii domn din prima”? Roba, articolul asta parca era exact pentru tine, dar preferi sa il combati.
Discutia cu copiii de securisti pusi direct in functii e alta. E buna de avut si aia. Dar nu despre asta era vorba.
De ce conteaza jobul ala de aranjat la raft?
De exemplu pentru ca
„The way you do anything is the way you do everything”.
A nu se intelege ca eram stralucitor, motivat si pozitiv cand culegeam morcovi ca zilier la 12 ani (fara sa fiu fortat de imprejurari, era optiunea mea). Dar am observat si retinut ca e o modalitate al dracului de grea de castigat bani.
+1, nici pe șantier nu e viața ușoară.
Adevarat, nici eu nu inteleg oamenii care se vaita de un job dar nu fac nimic pentru a imbunatati lucrurile sau isi faca treaba in sila pentru ca ei merita mai mult. Bine spus, timpul trece si depinde de fiecare in parte cum vrea sa-l foloseasca
Wise words my friend.
[…] și în fabrică, și în construcții, și în vânzări, am lucrat și ore suplimentare. Am avut joburi nasoale, dar și joburi bune. Am fost plătit foarte prost, dar și foarte […]