Pentru că am făcut prea mult mișto de bucureșteni că stau fără căldură în capitală, azi ne-am reamintit și noi cum e să stai la țară, Bacăul a rămas fără apă. Iar. Momentan speranța e că se va rezolva într-o zi, mai primim între timp niște apă cu porția, nu e chiar așa de grav, dar tot am văzut o grămadă de văicăreli online, de parcă vine apocalipsa.
De aia zic că ne-am obișnuit prea mult cu binele, pe vremuri programul normal era cu 2 ore apă pe zi. Aia era normalitatea, și nu mă refer doar la apă.
Nu zic acum că trebuie să înghițim orice mizerie, e chiar recomandat să ceri mai mult de la autorități, guvern și societate, dar am senzația că oscilăm între 2 extreme, cei care au prins și vremurile mai grele și apreciază cu adevărat progresul, cum am evoluat, și cei care au prins doar vremurile bune și se plâng efectiv din orice.
Nu știu dacă e vorba neapărat de millennials, generația snowflake, tinerii hipersensibili. Știu că generic se zice mai ales despre ei că se plâng prea mult sau au așteptări prea mari, dar am văzut și tineri de 20 de ani muncitori, perseverenți, care trag tare să facă ceva în viață, și oameni la 45 care încă stau cu mami și tati și așteaptă să primească totul pe tavă.
Zic totuși că mulți dintre noi, indiferent de generație, ne-am obișnuit cu prea mult bine și nu mai apreciem confortul la adevărata lui valoare.
De exemplu, pandemia asta a fost parfum comparativ cu gripa spaniolă din 1918, majoritatea am putut lucra de acasă sau sta acasă, am avut aplicații ce livrau mâncare acasă, curieri ce aduceau tot ce comandam, console de gaming, Netflix și HBO. În 1918 românii purtau războaie și făceau Marea Unire în timp ce se protejau cu căței de usturoi.
Am văzut plângeri și despre iernile de acum, că nu mai ninge domle de Crăciun, fix când vrem noi, dar ninge primăvara, când eu vreau să merg în city break și trebuie să fie cald și frumos. Uite de asta e bine să prinzi o iarnă cu zăpezi de 3 metri, când stăteai închis în casă 3-4 zile și mâncai ce aveai în cămară, nu ce găseai la Mega.
Și cu joburile e nasol acum, sunt firme ce nu acceptă work from home sau unde managementul nu e destul de focusat pe crearea unui mediu de lucru inspirațional, unde să mergi la muncă cu plăcere. Mi se pare corect, am avansat, nu mai vrem să lucrăm doar pentru bani, trebuie să avem un scop măreț. Dar uite că acum 20 de ani ziceam merci dacă eram angajați și cineva ne dădea un salariu mic, pentru care lucram și 12 ore pe zi. Dacă venea și salariul la timp deja era fantastic.
Repet, nu e vorba de arătat cu degetul și criticat noile generații. E foarte bine că suntem exigenți, că vrem mai mult, că am evoluat. E cam trist însă că am ajuns să nu mai apreciem ceea ce avem la adevărata valoare, credem că nouă ni se cuvine.
Civilizația asta în care trăim, nivelul ăsta de trai pe care îl avem și ni se pare nouă normal, e de fapt o realitate care există de 50-70 de ani, chiar și în vest. Viața era mult mai grea înainte.
Se pare că nu prea mai știm să apreciem ce avem și să ne bucurăm de fiecare zi trăită.Și Da, extremele există, nasol că se contrează tare una pe alta.