Americanii au un concept numit rat race, care sintetizează foarte bine cursa asta după bani, putere și avuții, în care ne trezim prinși mulți dintre noi. Și chestia este că dacă vorbești cu oamenii majoritatea vor spune că ei își doresc de fapt să aibă un stil de viață echilibrat, un job unde să meargă cu plăcere, mulți prieteni, timp pentru pasiuni, dar nu pot, că sunt nevoiți să facă compromisuri, să bage ore suplimentare, să piardă zilnic ore cu naveta prin aglomerație.
Ei nu ar dori asta, dar vila aia nu se plătește singură, mașina ultimul răcnet vine și ea în rate, vacanțele alea exotice pentru care îi invidiază toți prietenii costă și ele cel puțin salariul pe o lună, și asta este, ce să-i faci, ei trebuie să muncească mult pentru a menține stilul ăsta de viață, chiar dacă 99% din timp sunt nefericiți. Asta e rat race-ul, mereu vrem mai mult, facem tot mai multe copromisuri, și puțini realizează că în goana după bogăție sau aparența ei devenim tot mai săraci, și fizic și intelectual.
The rat race typically means no work-life balance, no independence, high stress, long commutes, and general dissatisfaction with life. Work-life balance refers to a proportionate way of life. While work is necessary, its purpose is to provide the means to enjoy a satisfying life. One with work-life balance works the necessary hours but has time left to enjoy family and friends, pursuing things he or she enjoys.
Those that participate in the rat race often wish for more independence in their jobs. They would prefer to work for themselves or for a company that gives them ownership of their work. Working for someone else often means allowing someone else to take credit for your efforts and pursuing goals that have no meaning. Independence refers both to the ability to pursue a job without having to work for someone else and financial independence, the ability to support oneself without depending on a paycheck from an employer.
Faza mai tare e alta, că dacă vorbești cu oamenii bogați constați că mulți s-au prins de toate astea, au descoperit că mașinile, casa și hainele de firmă nu garantează neapărat fericirea. Ok, ajută să știi că ai ce mânca, unde dormi, că ai o siguranță financiară și îți poți susține familia, dar mai mulți bani nu înseamnă mai multă fericire.
Aveau americanii niște studii, după 275.000 de dolari venit anual de persoană au constatat că nivelul de fericire nu mai crește, ci stagnează, probabil tocmai din cauza asta, ai acoperit necesitățile de bază, deja fericirea e condiționată de stima și aprecierea celor din jur. Nu săriți repede, că la ei dacă nu câștigi cel puțin 4 – 5k pe lună ești super sărac, dar ideea rămâne, banii nu sunt suficienți.
Din păcate cred că în România încă suntem la nivelul în care contează prea mult aparențele, și din dorința de a părea cât mai bogați ne îngropăm în sărăcie. Greșesc?
