1. Acum că a murit Ion Iliescu – ăsta e clipul video la care să vă uitați sau pe care să îl dați mai departe celor care zic că a fost președinte bun, a condus țara spre capitalism sau ceva. Nope, ne-a întârziat cu 20 de ani șansa la un trai decent.

De la Horia Sarghi

2. România lui Iliescu – Un documentar Recorder despre cariera politică a lui Ion Iliescu, omul care a influențat decisiv istoria recentă a României.

3. Bun de la Vlad Petreanu – La moartea lui Ion Iliescu

Ion Iliescu a fost simptomul unei boli cronice a societății românești – înapoierea politică și culturală, izolarea, dezinformarea pe scară largă, mediocritatea, lipsa elitelor, toate au contribuit la alegerea lui cu scorul zdrobitor din mai 1990 – 85%.

Iliescu a fost inevitabil, din păcate – societatea românească nu că nu era pregătită, dar pur și simplu nu putea accepta, la momentul respectiv, o alternativă radicală la comunism. Și nici clasa politică emergentă nu era pregătită deloc să preia puterea – dovadă ce s-a întâmplat după prima alternanță la putere, în 1996, când guvernarea a sfârșit într-un dezastru.

Dar Iliescu este nu doar responsabil, ci și vinovat direct pentru ce a urmat în România după decembrie 1989. Iliescu avea o autoritate covârșitoare și putea îndrepta România în orice direcție. A ales în schimb s-o țină pe loc – iar asta a fost cea mai proastă decizie posibilă, pentru că prăbușirea economică a fost cu atât mai devastatoare.

4. Postarea de mai jos a lui Marco Badea arată clar cine a fost și ce a făcut Ion Iliescu cât timp a fost președinte. O pun aici doar pentru că nu vreau să se piardă în Facebook, unde peste un an de zile nu va mai știi nimeni de ea. Generațiile următoare trebuie să știe și ele cine a fost cu adevărat primul președinte după Revoluție, când va începe cineva cu poveștile despre el îl voi trimite aici.

A venit acea zi: A murit Ion Iliescu. La cald, că la rece mai târziu, Iliescu a fost cel mai abil politician al istoriei noastre postdecembriste. A creat și direcționat tranziția noastră la democrație, așa cum o știm azi. Dar asta nu-i o laudă, ci o constatare.

A reușit să se impună încă din zilele Revoluției și a patronat apoi România, în anii ’90 pe care acum istoricii îi numesc „deceniul stagnării”, o semi-cleptocrație post-comunistă, în care tranziția corectă spre capitalism a fost deturnată în folosul unei elite restrânse de securiști și bișnițari interlopi care acționau și cu parul dacă nu te supuneai.

Iliescu a reușit să manipuleze brutal poporul ieșit din comunism fără nicio perspectivă și a livrat oamenilor încă obișnuiți cu un tătuc un amestec toxic de discurs democratic și practici autoritare. A fost, poate, cel mai eficient inginer al continuității mascate a rețelelor securistice. Nimeni nu i-a stat în cale și mulți au profitat de faptul că nu a pus țara pe drumul spre progres încă de la început, ci doar a înlocuit dictatura lui Ceaușescu cu o democrație de fațadă, fără să lase cu adevărat sistemul vechi să moară.

Statul, în anii lui Iliescu, era al șmecherilor care erau apropiați de elita politică, fix ca înainte de 1989, iar cetățenii simpli, ca muncitorul concediat de la întreprinderea de stat (am exemple de acest gen la mine la Giurgiu), pensionarul umilit (bunicul meu) sau tânărul fără perspectivă (mare parte a decrețeilor), au fost victimele pe umerii cărora a căzut greul tranziției către un nou vechi sistem.

Așa, la o analiză scurtă, putem spune fără să ne ascundem după deget că tranziția spre capitalism n-a fost o deschidere, ci o capturare a statului de către niște caste de profitori care au știut să se lipească de putere exact așa cum învățaseră înainte de 1989. Capturarea a fost a celor care puneau mâna pe active, pe contracte, pe companii de stat vândute la preț de fier vechi. Cei care creau trusturi media ca să manipuleze masele și să mențină iluzia pluralismului.

Ion Iliescu a fost arhitectul unei Românii care nu și-a rupt niciodată cu adevărat lanțurile, ci doar le-a vopsit în culori democratice. Asta e memoria reală a ceea ce lasă în urmă.

Evident, unii vor spune că a avut o contribuție mare la aderarea României la UE și NATO și că îi datorăm momentul Snagov. Dar ce trebuie spus cel mai clar e că nu Iliescu a fost motorul acestor integrări, ci contextul geopolitic și presiunea venită dinspre societatea civilă, tineret, mediul academic și partenerii occidentali.

În realitate, ca să nu fugim de propriile umbre ale trecutului, trebuie să fim sinceri cu noi și să spunem că în anii lui Iliescu România a fost mult în urma Poloniei, Cehiei sau Ungariei, care au reformat real instituțiile și au fost invitate în NATO încă din 1997. România, condusă de FSN/PDSR, cu mineriade, corupție și o economie semi-dirijată, a fost văzută ca un stat instabil și neprietenos cu reformele reale.

Și să nu uităm că Ion Iliescu e responsabil direct pentru moartea și mutilarea unor oameni ca urmare a haosului din zilele Revoluției din decembrie 1989 și a brutalității de pe străzile Bucureștiului în zilele mineriadelor. Pentru toată această responsabilitate nu a existat o condamnare.

Privind retrospectiv, e clar că după 1989 România avea doar două mari opțiuni geopolitice: ori se alătura Europei democratice, ori rămânea într-un spațiu gri, între nostalgie și autocrație, ca Belarus sau Ucraina anilor 1990. Faptul că noi ca țară am ales Vestul poate părea, azi, o certitudine. Dar nu era, dacă suntem sinceri până la capăt.

Deci, ca să fie clar pentru cei care nu știu sau care nu își mai aduc aminte, în anii ’90, România lui Iliescu era adesea privită cu suspiciune în cancelariile occidentale. A primit invitația la NATO cu întârziere, în valul doi, iar integrarea în UE a fost mai lentă decât cea a Ungariei sau Poloniei. Scurt pe doi, România practic a plătit politic pentru violențele din Piața Universității comandate de Iliescu, pentru lipsa reformelor reale din timpul guvernării Văcăroiu și pentru oscilația între „democrație originală” și capitalismul de cumetrie cultivat de baronii locali care au susținut sistemul creat în jurul FSN.

Deci, ca să fie clar, Ion Iliescu nu a fost nicidecum un pionier al reformei. A fost, mai degrabă, un politician extrem de abil, prădător l-am putea cataloga, care a știut când să facă pasul înapoi pentru a părea că merge înainte. Iar cererea de aderare la UE din 1995 a fost, într-un sens, un gest pragmatic. Era clar că acolo mergeau vecinii, acolo mergea capitalul, acolo mergeau aspirațiile societății. Așa că oricine crede că Iliescu a fost lumina acelui moment înseamnă că e orb informațional și ideologic de-a binelea. Iliescu nu a creat direcția europeană a României, ci doar a permis formalizarea ei.

Așa că acum e aberant să-i „albim” imaginea doar pentru că în timpul mandatului său am fost puși ca țară pe o direcție la care oricum aderam mai devreme sau mai târziu, căci era singura viabilă pentru dezvoltarea țării.

Vorbeam zilele astea cu un prieten care era de vârsta mea în primii ani ai tranziției, avea 28 de ani, și mi-a spus foarte bine că e greșit dacă începem azi procesul de reabilitare a lui Iliescu și chiar îndrăznim să-l numim „părinte al integrării europene”. Mi-a mai spus că asta ar fi o formă dură de amnezie socială generalizată. Și mi-a indicat extrem de clar că istoria trebuie să rețină nu doar unde a ajuns România, ci și ce preț a plătit pentru asta.

Iar acum, odată cu moartea lui Iliescu, e greșit să spunem că a jucat corect o parte din meci și asta îl absolvă pentru momentul în care a chemat minerii să bată studenți în Piață ori pentru confuzia criminală din decembrie ’89, care a transformat revoluția într-un război civil artificial.

Desigur, în goana după audiență, vor exista zone media, publice, politice și chiar universitare care vor ridica elogii pentru cine a fost Ion Iliescu. Se va întâmpla asta nu din respect pentru el, ci pentru că spațiul public românesc e contaminat de nevoia de „statui” și „tătuci”. Iar Iliescu a fost întâiul tătuc al democrației postdecembriste. Iar unii se vor simți obligați moral să-l umanizeze. Dar poate că cel mai onest gest ar fi să nu reabilităm, ci să înțelegem CINE A FOST ION ILIESCU. Iar acum avem toate datele pe masă și putem vedea clar în istorie că a fost un politician dur, care a știut să călărească contextul vremii, a fost de asemenea un om cu o enormă opacitate morală, un abil tactician și un lider extrem de slab în viziune pentru țară.

Prin urmare, prieteni, memoria istorică nu e un exercițiu contabil și nu cred că e corect, moral și sănătos ca o societate democratică să elogieze figura unui individ care a mers de fiecare dată la volanul României cu frâna de mână trasă.

Și cred că moartea sa poate fi și ar trebuie să fie începutul unui proces de asumare publică a societății privind modul în care ne-a influențat. De ce? Pentru că istoria pe care a modelat-o Iliescu încă ne influențează reflexele. Iar dacă închidem rapid acest capitol al istoriei noastre postdecembristă odată cu moartea omului Iliescu, nu ne vindecăm și nu vom învăța nimic sănătos. Putem, în schimb, să spunem, în sfârșit, tot ce n-am avut curajul să spunem cât a fost în viață. Doar așa, prin a arăta cu degetul spre nedreptate și a o numi pe numele său real, putem să dăm sentimentul de autenticitate firavei noastre democrații.

Vicepremierul Dragoș Anastasiu a demisionat ieri, după o conferință de presă din care am mai învățat una alta:

….Acesta este un moment în care eu a trebuit să iau o decizie împreună cu partenerul meu. Aveam de ales între un posibil faliment – sute de angajați cu familiile lor, munca noastră de 15 ani de zile, 20.000 de călători peste tot în Europa care nu ar mai fi putut să se întoarcă cu aceste autocare ale noastre acasă – sau să dau curs șantajului, propunerii, și să închidem dosarul, în măsura în care toate celelalte elemente ale controlului erau în regulă.

Aș vrea să vă spun din start că s-a făcut un studiu, nu foarte demult, cu privire la șpăgi în România. Există două tipuri de șpăgi: de supraviețuire și de îmbogățire. În anii ’90, șpaga era cu plicul sau cu geamantanul; din anii 2000, lucrurile s-au mai sofisticat – se merge cu contracte de consultanță și cu alte variante de acest tip. Din punctul nostru de vedere, treaba a fost în zona de supraviețuire. A fost zona de frică și de supraviețuire.

E clar că Anastasiu trebuia să plece, pentru a nu afecta credibilitatea guvernului și încercările de reformă. Întrebarea e alta, nu ar trebui să plece și alți oameni din funcții publice, care au fost deja anchetați și condamnați pe bune, nu doar vinovați moral? Indiferent de partid.

E oarecum trist că suntem în 2025 și un reprezentant al statului vine și ne spune, în calitatea lui oficială, că statul este rău, disfuncțional, că instituțiile statului nu își fac treaba și cer șpagă pentru ca lucrurile să funcționeze în țara asta, iar antreprenorii sunt hărțuiți de instituțiile care ar trebui să îi ajute. Și dacă tot știm asta și e dovedit și confirmat, când începem să reformăm instituțiile? Statul suntem noi, parcă așa era, nu?

Teoretic el are dreptate, există șpagă de supraviețuire în România și există șpagă de îmbogățire în România. Doar că și șpaga de supraviețuire poate fi de mai multe feluri, e o diferență între șpaga dată la ANAF pentru ca firma ta să nu dea faliment și șpaga dată unui chirurg pentru ca cineva din familie să fie operat și tratat cum trebuie în sistemul medical, de exemplu.

Nu suntem la fel, nici măcar când dăm șpagă.