Una din fricile mele este că generația copiilor noștri va crește cu impresia că bunăstarea economică e normală, garantată, și vor începe să critice orice chestie legată de apartenența la Uniunea Europeană, pe curentul naționalist pe care îl vedem deja.

Știți cum e, atunci când o duci mereu bine e cam greu să îi crezi pe cei care îți zic că în urmă cu 15-20 de ani mulți români o duceau foarte rău, făceau foamea. Gândiți-vă că sunt tineri de 18 ani care nu știu ce înseamnă o Românie în afara UE, că erau la grădiniță în 2007. Nu mai zic de vremurile din comunism, deja par din romanele SF.

Și e cam trist să descoperi pe barba proprie că UE are defectele ei, dar plusurile sunt mult mai mari, cam cum fac acum englezii, care trăiau cu impresia că încă sunt un mare imperiu, dar sunt afectați puternic de Brexit, probabil mult mai mult decât țările din Uniune.

De aia zic că e bine uneori să ne amintim cum era România înainte de 1 ianuarie 2007, când am intrat în UE. Și cu cifre, și cu povești despre vremurile alea.

Eu tot zic că pandemia asta nu ne-a făcut bine la cap, că ne sare muștarul din orice, și tot aștept să ne mai calmăm, să putem discuta relaxat despre orice, dar cred că valurile astea de căldură accentuează și mai mult simțul ăsta critic, dorința multora de a demonstra că doar ei au dreptate.

Și nici faptul că socializăm mai mult online acum nu ajută, că oamenii normali cu care ai fi rezolvat o diferență de opinie în 5 minute la o bere par să se transforme pe internet în apostoli unor cauze mai mult sau mai puțin relevante, fără nici o miză. Vă zic eu, nu e de bine, sunt revoltat că toată lumea e revoltată. 🙂