Suntem tineri, muncim, ne distram, ne traim anii cei mai buni din viata acum si avem sentimentul ca suntem indestructibili! Suntem obisnuiti sa vedem batrani bolnavi, batrani care se duc dintre noi dupa ce au trait zeci si zeci de ani, au adunat mii de amintiri. Nu ne place sa ne gandim ca si noi vom ajunge asa candva, batrani, bolnavi. Si ne traim viata, si credem ca va fi mereu asa cum e acum. Uneori avem senzatia ca suntem zei, ca putem realiza tot ceea ce ne propunem, ca nimeni nu ne poate atinge, ca vom schimba lumea, ca noi suntem cei mai buni. Carpe diem, spuneau romanii. Traieste clipa. Valurile tineretii, ar spune cei mai batrani. Mie nu mi se va intampla niciodata nimic! Voi trai vesnic! Nu ma voi imbolnavi niciodata! Pe naiba.Cati nu gandim asa?…. Cum ar fi sa va treziti deodata doborati la pamant , cu aripile frante, cu trupul bolnav si cu sperantele in viitor distruse? Iar sistemul medical romanesc, cel care face asa de multe pentru noi cand suntem bolnavi…. Aici incepe cu adevarat postul. Ce e mai sus au fost doar gandurile mele, cand am primit rugamintea de a publica si eu povestea lui Razvan, primita de la Marius. Probabil sunt si gandurile voastre. Inceput. „Relatia lor a inceput acum 5 ani; anul trecut si-au luat un apartament, anul acesta s-au casatorit. Parea ca nimic nu le sta in cale pentru a incepe o viata frumoasa impreuna, pentru a-si cladi o familie…
