Cu totii am gandit asta, cand aveam in jur de 20 de ani. Eram rebeli, eram viteji, credeam că noi știm cel mai bine ce și cum trebuie făcut. Cei mai în vârstă nu știau nimic, noi aveam puterea de a schimba totul cu un simplu gest, noi puteam răsturna munții din loc, de fapt chiar asta vroiam să facem: să schimbăm sisteme, concepții, idei, filozofii, mentalități.
Uneori îmi e dor de entuziasmul ăla, caracteristic unei vârste ce parcă zboară prea repede. Îmi e dor de el mai ales când vorbesc cu tineri care încă sunt în facultate, care nu s-au lovit cu capul de primul job, care încă nu au obligații, facturi de plătit, rate la bancă, griji, masini de dus în service, responsabilități care cresc de la o zi la alta, grija zilei de maine. Tineri inconstienti, care trăiesc pentru a trăi.
Îmi e dor deoarece îmi dau seama că și eu eram la fel. Nu vreau să par batran, dar țin minte că și eu visam acum câțiva ani să schimb lumea. Apoi ceva s-a întâmplat. M-a schimbat lumea pe mine, fără să îmi dau seama. M-am angajat rapid, încă din facultate. M-am maturizat mai repede decât trebuia.
M-am îndrăgostit, m-am asezat la casa mea, am intrat într-un ritm stabil, în rutina, iar de la voi schimba lumea am ajuns la … ce urmează să fac mâine, poimâne, ce îmi doresc să fac anul viitor. Am alte planuri, alte idealuri, altă viziune asupra vieții. Planuri mai mici, mai ancorate în realitate, mai ușor de realizat. O viziune mai pragmatică, mai realistă. Am un scop mai simplu în viață, să fac să imi fie bine mie și celor de lângă mine. Nu mai vreau să schimb lumea. Sunt mai realist, mai calculat, mai precaut. Să fie lumea de vina pentru schimbarea din mine?
Nu regret nimic, toti pașii pe care i-am făcut au fost bine ganditi, mă aflu acum exact unde ar trebui să fiu, sunt cine vreau să fiu, dar uneori, când vorbesc cu un tânăr sau o tânără care vrea să schimbe lumea, nu pot să nu ma întreb: oare va reusi sau se va pierde în mulțime, la fel ca restul?
Mai țineți minte cum era când vroiați să schimbați și voi lumea?
Nu cred ca nu mai vrei sa schimbi lumea! Poate nu lumea asta mare, dar lumea care se invarte in jurul fetelor tale! Dorintele pe care le ai pentru Diana fac parte tot din lupta noastra continua.
Ne dorim o educatie cum trebuie pentru copiii nostri, o scoala decenta, profesori adevarati, un sistem medical in care sa nu mai moara cineva doar pentru ca si-a rupt mana… exemple sunt la nesfarsit! Poate ca nu mai sarim cu pieptul inainte, cum am fi facut-o la 20 de ani, dar pentru ei, pentru copiii nostri, trebuie sa simtim ca putem misca muntii din loc! Si planurile mai mici, mai ancorate in realitate, despre care vorbesti sunt o lupta – nu doar pentru supravietuire, ci si pentru a schimba lumea!
Deocamdata imi e ok in Romania. Cand nu imi va mai conveni insa nu ma voi chinui sa misc muntii din loc, prefer sa ma misc pe mine in alta tara. 🙂
am avut si eu momente din astea, ca tot omul. dar mi-a trecut repede. ma mai apuca nostalgia cand si cand, uneori nebunia, dar aproape niciodata dorinta de a mai schimba lumea …
N-am avut niciodată aspirații de astea utopice. Mereu mi-am văzut de treabă încât brânza mea să fie cea mai bună și am încercat să nu repet greșelile celor vârstnici.
Lumea poate să se descurce și fără ajutorul meu.
Dintr-un visator te-ai transformat intr-un realist.
Stai linistit nu esti singurul, asta ni se intampla tuturor atunci cand ne maturizam.
Ştii cu ce seamănă asta? Scrisesem eu mai prin 2000 şi ceva o poezie, care se termina cam aşa:
„Şi ieri priveam copilul cum se pierde
În marea de oameni şi masini,
Şi astăzi ochiul meu îl vede
Pe-acelaşi drum,
Dar nu mai e copil,
A devenit adult acum.”
Ni se schimbă priorităţile. Dacă atunci când suntem adolescenţi vrem să lăsăm o urmă, să facem diferenţa, în aşa fel încât oamenii să-şi amintească de noi, de faptul că „am schimbat lumea”, atunci când creştem şi ne maturizăm ne dăm seama că de fapt nu asta e important. Important nu e să schimbi, ci să te schimbi pe tine însuţi/însăţi, în aşa fel încât să te simţi împăcat(ă) cu persoana ta. Şi cei apropiaţi, care contează în viaţa ta, să poată fi mândri de tine pentru ceea ce eşti.
Ouch, cred ca filozofezi cam mult pentru vârsta ta. 🙂 Şi eu care credeam ca va fi un post din ăla unde nu comenteaza nimeni.
I am nobody. 😀
Normal, clipe ca astea nu se uită. Eram mai tânăr, avem părul mai des. Și mult, mult mai lung. A, că n-am reușit să-i fac să danseze după melodia mea?! Mda. Dar am încercat barem, atât cât să nu-mi pară rău!
Te-ai semi-apucat să scrii cu diacritice?! 😀
Un fel de semi-apucat – work in progress – sa vedem cum iese.