fbpx

În ultima perioadă am senzația că oamenii se împart tot mai mult în 2 categorii, cei care își urăsc jobul și se plâng peste tot cât de nasol este și ce grea e viața lor, și cei care își iubesc jobul așa de mult încât identitatea lor ca persoane e strict legată de ceea ce fac la muncă, fără pasiuni, viață proprie. Evident, corporațiile like this, de aia avem teambuilding-uri și tot felul de activități care te fac să ajungi să locuiești la birou, dar nici una dintre variante nu e ok. Dacă ai un job nasol trebuie să faci tot ce îți stă în putință pentru a evolua, iar dacă jobul devine viața ta trebuie să îți dai seama că ai o problemă.

Nu zic că eu am descoperit cea mai bună variantă, că la mine e și mai greu, jobul mi l-am făcut eu cu mâna mea, deci dacă mă plâng de ceva sau ceva nu merge cum trebuie e doar vina mea. Dar am niște idei despre cum ar trebui tratate joburile:

Da, unele joburi sunt de rahat. Joburile entry level, joburile pentru care nu se cere experiență, joburile pe care le accepți când ești disperat pentru că ai rate de plătit, copil mic, probleme în familie. De aia e bine să lucrezi de când ești tânăr, ca la 30 de ani să ai deja suficientă experiență pentru a refuza joburi proaste și suficienți bani puși deoparte pentru a nu fi disperat și a accepta orice.

Dacă ai acceptat un job, indiferent că îți place sau nu, fă-l cum trebuie. Nu pentru șefi, ci pentru tine, e important să fii profesionist, indiferent că vinzi roșii în piață sau ești CEO la o corporație internațională. Dacă nu îți faci treaba bine când ești la început, ce te face să crezi că vei fi un pro când vei ajunge sus?

Jobul nu este viața ta, indiferent ce îți spune șeful sau colegii. Du-te la muncă, fă-ți treaba cum trebuie, dar când pleci de acolo asigură-te că ai grijă de tine, familie, pasiuni, vise.

Nu confunda ceea ce faci la firmă cu cine ești tu, e foarte trist când văd oameni care nu pot vorbi la o bere/suc/cafea decât despre ceea ce muncesc ei, nu mai au nimic altceva în viața lor.

11 Comentarii

  1. Comentariu pentru „Provocarea generației noastre – educație financiară pentru copii” (nu știu de ce nu pot comenta)

    Citeam într-un articol pe care nu îl mai găsesc acum că românii sunt printre popoarele care investesc cel mai puțin pe bursă sau în companii. Majoritatea celor care au bani știu să facă doar două lucruri – investiții imobiliare, adică apartamente, și depozite la bancă. Și e cam trist…

    Tu ai văzut piața imobilelor? Tu ai văzut câte șmeneală se face cu schimburi, cu măriri din pix și alte prostii (între politic, dezvoltatori și bănci comerciale străine) care să jupoaie omul în cel mai rizibil și revoltător fel, doar și fiindcă nu vrea să stea într-o cutie de carton, lânga gheena cartierului?

    Nu le mai da idei și cu bursa/companii. Nouă ne trebuie reconstrucție autohtonă. Și asta ne mai lipsea nouă, să facem simulacru cu ce văd americanii la televizoarele lor.

    „Fuck the clients. […] Name of the game, move the money from your clients’ pocket into your pocket.
    Number one rule of Wall Street. Nobody – and I don’t care if you’re Warren Buffet or if you’re Jimmy Buffet – nobody knows if a stock is gonna go up, down, sideways or in fucking circles. Least of all, stockbrokers, right?
    Nobody knows if a stock is going to go up, down, sideways or in circles. You know what a fugazi is? ‘Fugayzi, ‘Fugazi’ – it’s a whazy, it’s a woozie, it’s fairy dust. It doesn’t exist. It’s never landed. It is no matter. It’s not on the elemental chart. It’s not fucking real. Right?
    We don’t create shit; we don’t build anything.
    So if you’ve got a client who bought stock at 8 and now it’s at 16, and he’s all fucking happy, he wants to cash in and liquidate, take his fucking money, and run home; you don’t let him do that – because that would make it real.
    So what do you do? You get another brilliant idea – a special idea. Another situation, another stock to reinvest his earnings, and then some. And he will, every single time: cause they’re fucking addicted. And then, you just keep doing this, again, and again, and again. Meanwhile, he thinks he’s getting shit rich, which he is, on paper…”

    Versiunea cărții:

    „”It’s a fuckedup racket, being a stockbroker. I mean, don’t get me wrong: The money’s great and everything, but you’re not creating anything, you’re not building anything. So after a while it gets kinda monotonous. The truth is we’re nothing more than sleazoid salesmen. None of us has any idea what stocks are going up! We’re all just throwing darts at a board and, you know, churning and burning. Anyway, you’ll figure all this out soon enough.””

    Jobul nu este viața ta, indiferent ce îți spune șeful sau colegii.
    Du-te la muncă, fă-ți treaba cum trebuie, dar când pleci de acolo asigură-te că ai grijă de tine, familie, pasiuni, vise.

    Piticigratis a scris o intrare cu titlul „Cum să nu ajungi sclav”. Și sunt niște chestii, inclusiv în comentarii le-am văzut pomenite, în care oamenii nu știu cum să evite harnelile de doi bani.

    Poate nu-ți place omul, dar citește-i intrarea aia și apoi, ia comentariile la rumegat. Fă o parte a doua la asta, la cum să eviți prostiile de irosit timpul, fiindcă e multă presiune în grup și tribalism cretinoid. Lumea, pur și simplu, nu știe, deoarece corporația le-a dat slujba (deci, se simt îndatorați) + că să suporte mizerii, de la team-buildinguri, discursuri și chete (+mizerii ca munca peste program), până la abuzuri la serviciu cum e monitorizarea pe camere video ca la șobolani cobai și salarii neloiale disproporționate într-un hal discriminatoriu (să fim clari, nu de diferență de grad).
    Adică, și chestia asta, unde șeful sau colegii îți spun că jobul e viața ta, e o chestie sinistră care nu trebuie să existe, da’ de unde protecția muncii, nu?

    Și mai e și asta: https://dorusupeala.ro/animalele-de-companie-si-coeficientul-de-decenta

Lasă un comentariu