Întrebarea asta am pus-o pe Facebook și Twitter – Ce îţi mai poţi dori de la viaţă atunci când ai tot ce ţi-ai dorit?
Tonul general al răspunsurilor primite era „mereu vrem mai mult, niciodată nu avem destul”. Așa să fie?
Să spunem că ți-ai făcut niște planuri, ți-ai stabilit niște obiective în viață. Timpul a trecut, te-ai ținut de treabă și ai ajuns acolo unde vroiai să fii. Ai tot ce vrei tu: familie, dragoste, bani, carieră, prieteni adevărați, concedii în locuri exotice. Ești mulțumit de viața ta, ești împăcat cu tine.
Întrebarea e ce îți mai poți dori în momentul respectiv? Spre ce mai aspiri?
Cchiar așa de nemulțumiți suntem, încât mereu vrem mai mult de la viață, nu ajungem niciodată la un moment în care putem spune – Sunt ok, am tot ce îmi trebuie, ar fi timpul să mă opresc și să mă bucur de peisaj?
P.S: nu am ajuns acolo, doar mă gândeam. Post filozofic, puteți da next dacă vreți ceva mai interesant.
Mereu crestem. In ani, in dorinte, planuri, idei… Daca tot o dam pe filosofie, Franz Kafka are o vorba frumoasa: „Atata timp cat nu incetezi sa urci, treptele nu se vor termina, sub pasii tai care urca, ele se vor inmulti la nesfarsit”.
Acum, problema se pune altfel: cand mai urcam o treapta, realizam? Ne facem putin timp sa privim in urma, sa ne bucuram, sa multumim? In general, uitam toate astea si suntem nemultumiti si nemultumitori. Uneori, chiar obositi, stresati, plictisiti – cu gandul la varful scarilor, fara sa stim ca dupa colt urmeaza un varf mai inalt si mai greu de urcat.
Cel putin, in teorie, ar trebui sa pastram un echilibru in viata noastra. Sa privm spre viitor, sa ne facem planuri, sa dorim mai mult de la noi dar, in acelasi timp, sa traim in prezent si sa ne bucuram de ceea ce se intampla si de ceea ce avem acum si aici. Sa privim si in trecut – si sa nu ne fie rusine…