Despre adulții care încă se cred adolescenți.
Săptămâna trecută a făcut valuri și pe la noi un articol din DailyMail despre generația care refuză să se maturizeze, tinerii în jur de 30 de ani care încă nu sunt căsătoriți, nu au copii, nu au o carieră, o casă, ba unii chiar stau cu părinții.
Generația Peter Pan le spun sociologii, tineri între 25 și 40 de ani care evită responsabilitățile, trăind un fel de adolescență prelungită.
Unele din argumentele invocate în articolul respectiv au sens. Situația economică în continuare e dificilă, deci e greu pentru tineri să își găsească un job sau să își cumpere o casă, chiar și prin credit ipotecar. Dificultățile financiare întârzie și decizia tinerilor de a se căsători, nu mai zic de copii. Problema e că recesiuni economice au mai existat și în trecut, nu e generația actuală cea mai lovită de soartă, din contră.
Viața noastră nu e grea, dacă compari situația economică actuală cu cea din trecut. Dacă vreți să știți ce înseamnă viață grea întrebați-vă bunicii sau părinții, cum era pe vremea comuniștilor sau cum era să trăiești în perioada celui de-al doilea război mondial. Veți afla destule povești despre lipsuri, eforturi și viață grea, încât ceea ce trăim noi acum vi se va părea lux.
Bun, deci nu e criza de vină. Ce s-a întâmplat atunci, de ce tot mai mulți tineri refuză să se maturizeze și să își asume responsabilitățile vieții de adult?
Sociologii pot să vină cu o mulțime de teorii, dar eu zic că e simplu. Cei care preferă să copilărească în loc să se maturizeze au dus-o prea bine în viața lor. Au fost cocoloșiți de părinți, care au avut grijă să nu le lipsească nimic. Au trecut prin viață lejer, fără a avea probleme adevărate, provocări de înfruntat, dificultăți de depășit. De aia tinerii ăștia refuză să crească, pentru că mereu au dus-o bine depinzând de alții (de regulă părinții) și nu vor să schimbe lucrul ăsta.
În plus, fiind mereu alintați și-au creat așteptări prea mari. Au ajuns să considere că merită 1000 de euro salariu de start, deși experiența lor în câmpul muncii e zero. Părinții trebuie să le asigure tot – casă, mașină, job călduț, pentru că așa a fost mereu, se ocupa tati și mami de problemele copiilor. Iar în ce privește dragostea, tinerii ăștia caută jumătatea perfectă, care nu mai există acum nici măcar în filme. De aia la 35 de ani încă sunt singuri sau singure.
Din fericire, majoritatea prietenilor mei sunt maturi, dacă e să luăm ca criterii chestiile astea legate de casă, job, căsătorie, copii. Unii chiar prea maturi, îi văd la 25 de ani cu grijile unora de 40 de ani. Totuși, văd că începe și la noi să crească numărul celor care cred că viața e o distracție continuă, mai ales în rândul celor care au acum până în 25 de ani.
Nu vreau să mă înțelegeți greșit, nu zice nimeni că trebuie neapărat să te căsătorești până la 30 de ani, să faci 2 copii și să îți cumperi o casă în rate pentru a te considera adult.
Totuși, dacă ai peste 30 de ani și nu ai nici un plan în viață, nu ai nici o pasiune care să te motiveze, care să te facă să muncești pentru a ajunge într-un anumit punct în viitor, atunci ai o problemă. Poate că acum totul pare mișto, dar când te vei trezi la 40 de ani, singur și trist, sătul de petreceri, s-ar putea să ai un șoc și să te întrebi când a trecut viața pe lângă tine.
Viața e despre compromisuri, despre înfruntarea problemelor, rezolvarea lor și acumularea de experiență, pe baza deciziilor asumate, fie că sunt bune sau proaste. Dacă mereu se ocupă altcineva de problemele noastre nu vom învăța nimic de la viață.
Voi ce ziceți, de ce credeți că unii tineri refuză să se maturizeze?
