100 de kilometri de linişte

Ieri am condus. Am profitat de Renault-ul Clio primit pentru a pleca în Expediţia verde şi am făcut cam 100 de kilometri, ca să văd cum se comportă maşina la drum lung, în afara Iaşului. Partea interesantă este că am condus în linişte, în tăcere.

Eram singur în maşină, am oprit casetofonul, am închis telefonul şi am condus, pur şi simplu am condus. Traficul era lejer, volanul se învârtea uşor datorită servodirecţiei, vitezele se schimbau aproape singure datorită senzorului de pe bord care îmi spunea când să trec în altă treaptă de viteză, astfel încât aproape că am trecut pe pilot automat.

Am avut timp să mă gândesc la ale mele, fără alte surse de distracţie care să îmi menţină ocupate gândurile. Am făcut planuri, am revizuit planurile pe care mi le făcusem cu ceva timp în urmă, ba chiar am avut timp să îmi pun toate întrebările incomode pe care le evitam, pe motiv de … lipsă de timp.

Vedeţi voi, ne-am obişnuit cu zgomotul. Mereu avem surse de distracţie pe lângă noi, mereu suntem înconjuraţi de alţi oameni care vorbesc sau ne vorbesc, mereu avem telefoane care sună, calculatoare din care se aude muzică, radiouri şi televizoare care aruncă înspre noi ştiri, informaţii, muzică şi cel mai adesea, mult zgomot inutil.

Suntem mereu ocupaţi, avem tot timpul ceva de făcut, undeva de ajuns, dar parcă nu mai avem timp să gândim pentru noi, în linişte. Ne-am obişnuit să avem mereu un zgomot de fundal, astfel încât atunci când ne trezim înconjuraţi de tăcere ne simţim ciudat.

Voi de când nu aţi mai condus în linişte, fără casetofon, fără agitaţie, doar voi şi gândurile voastre?