Nu sunt genul care cade des în butoiul cu melancolie, dar când mi-am dat seama că azi e 1 iunie gândul mi-a fugit repede la vremea când eram copil, când aveam multe vise, când nu aveam griji și când credeam că lumea e a mea. Ăsta sunt eu la grădiniță. Știu că par serios, dar de fapt eram fericit. Cu timpul ceva se întâmplă și ne schimbăm. Viața ne schimbă. Visele ne sunt dărâmate unul câte unul, problemele vieții de adult ne cuprind și nu mai credem că lumea e a noastră. În loc să trăim și să ne bucurăm de viață ajungem doar să supraviețuim. Alergăm mereu după ceva, nici noi nu știm după ce. Uităm de lucrurile mici care ne făceau viața mai frumoasă și ajungem să credem că totul se învârte în jurul banilor, a puterii și a imaginii pe care o proiectăm în jurul nostru. Și e greșit, atât de greșit. Mă uit la Diana, fetița noastră. Are 6 luni și se bucură din orice. Se bucură când cineva îi zâmbește, se bucură când cineva vorbește cu ea, se bucură când e luată în brațe, se bucură când îi dăm jucăriile preferate. Se bucură chiar și când udă pampersul. Bucurii stupide, dar adevărate. Noi când ne mai bucurăm? Noi mai stim să zâmbim? Când eram copii eram bucuroși pentru că trăiam viața bucată cu bucată, clipă după clipă. Poate ar fi timpul să ne reamintim asta. Dacă nu azi, atunci când? Fiți fericiți și bucurați-vă de…