fbpx

Generația care se mută înapoi cu părinții

Până de curând cea mai mare dorință a tinerilor după absolvirea facultății era să se mute singuri, să fie de capul lor. Unii care au avut norocul să facă facultatea în alt oraș decât cel natal, ca mine de exemplu, au descoperit încă din primul an cum e să stai fără părinții, dar majoritatea tinerilor abia după ce termină studiile se gândesc la asta.

Sau se gândeau… Cum spuneam, eu sunt obișnuit să locuiesc singur de la 20 de ani. După căsătorie la fel, nu ne-a trecut prin gând să ne mutăm înapoi cu părinții, mai ales că am rămas în Iași. Am mai spus-o și pe blog, mi se pare normal să devii independent de părinți până la 25 de ani, iar dacă locuiești cu ei după ce ai terminat facultatea cum poți să mai spui că te descurci singur?

Totuși, văd tot mai mulți tineri în jurul meu care se mută înapoi cu părinții după ce își termină studiile, chiar dacă au făcut facultatea în alt oraș. Condițiile economice și piața muncii îi determină să revina la cuib. Nu doar la noi se întâmplă asta, în State 85% dintre absolvenți se mută înapoi cu mama și tata. 85%. Enorm de mult.

Ce s-a schimbat în ultimii 3 ani? E mai acceptabil în 2011 să locuiești cu părinții după ce ai terminat facultatea decât era în 2008? Tinerii vor spune că da, dar eu cred că are legătură în continuare cu ceea ce ai făcut în facultate, cu pregătirea ta ca om. Dacă ai frecat menta timp de 3 sau 5 ani așteptând să îți iei diploma și să te angajezi s-ar putea să ai un șoc când mergi la primul interviu.

Dacă ai încercat să te angajezi chiar și part-time, dacă ai participat la internship-uri, dacă ai profitat de orice ocazie apărută pentru a acumula experiență reală nu cred că vei fi nevoit să te muți cu părinții după ce ți-ai terminat studiile. Cu cât începi să lucrezi mai repede cu atât îți va fi mai ușor când vei dori să stai pe picioarele tale. De exemplu eu când am absolvit lucram deja cu normă întreagă și brusc m-am trezit cu mai mult timp liber decât eram obișnuit.

E adevărat, dacă stai cu părinții nu ești nevoit să accepți orice job de rahat doar pentru a plăti facturile, nu trebuie să te stresezi că nu ai cu ce să îți cumperi mâncare sau cu ce să plătești întreținerea, însă situația asta doar amână un moment care va veni oricum, clipa când va trebui să te descurci singur.

La voi cum e? V-ați mutat înapoi cu părinții după ce ați terminat studiile? Dacă răspunsul e da, de ce?

Recomandă

6 Comentarii

  1. Am aflat cat de greu e sa te descurci singur inca din clasa a IX-a … Am avut ajutor din partea lor, bineinteles si inca ma ajuta. Si eu ma gandesc ce am sa fac dar sa ma intorc in casa parinteasca in nici un caz. Criza ii influenteaza, bineinteles, dar ma gandesc daca nu cumva aleg ei calea mai usoara pentru ca nu sunt dispusi sa lupte pentru visele pe care le aveau. Nu conteaza, nu toti trebuie sa fie oameni de succes in viata. Nu uita ca avem nevoie de oameni sa descarce marfa, sa spele strazi, sa vinda la McDonalds etc

  2. Sa incep ca la alcoolici anonimi: sunt Anda, am ~ 28 de ani, sunt maritata, am un copil si locuiesc cu parintii!
    E o realitate pe care nu am de ce si nici nu vreau s-o ascund. Sunt avantaje si dezavantaje – dar, in acest moment si din punctul nostru de vedere, avantajele primeaza.
    Sunt nascuta si crescuta in Iasi, am facut studiile tot aici, serviciul mi-e in Iasi. Automat, viata mi-am petrecut-o in casa parintilor. Nici eu nu concepeam, in “tinerete”, sa-mi petrec (mai ales) primii ani de casnicie sub acelasi acoperis cu parinti/ socri/ alte persoane. Dar, vine momentul in care realizezi ca planurile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ. Si cand vezi ca asta nu-i tocmai un impediment.
    George al meu s-a inteles din prima si mereu foarte bine cu parintii mei. Eu mi i-am avut prieteni intotdeauna. E clar ca, daca ei intre ei nu s-ar fi inteles, nu stateam impreuna ca sa ne facem zile fripte. George lucreaza si nici de studiat nu s-a saturat inca. Totusi, sa ne luam casa noastra – ar fi un sacrificiu de la mare spre urias. Sa stam cu chirie – ne-am permite. Dar, fiind liniste si pace intre noi toti, nu vad motivul pentru care am da unor straini bani pe care putem sa-i cheltuim in alte feluri – sau sa-i strangem. Avem toate conditiile, avem parte de intimitate, implicit – nu suntem sufocati, nu se baga nimeni in discutiile (certuri ar fi prea mult spus) noastre. In plus, avem un mare ajutor.
    Nu sunt o lenesa. Fac destula treaba in casa. Totusi, nu fac cate face o femeie de cariera, o sotie, o mama – singura la toate. Stiti ce bine e sa vii acasa si sa gasesti o farfurie de mancare calda? Sa stii ca trebuie sa pleci urgent undeva si ai cu cine lasa copilul in siguranta? Imi permit sa-l mai las si pe George in pace, sa nu-l pun sa munceasca cot la cot cu mine pentru cresterea copilului, sa-l inteleg cand vine seara tarziu si obosit de la munca, cand are de invatat pentru un examen, cand are de pregatit un proiect.
    Nu zic ca lucrurile vor ramane la fel in viitor. Nici nu mi-s strugurii acri. Ma bucur pentru cei care au reusit sa investeasca in casa si pentru binele lor. In momentul de fata, asta mi-e realitatea. Nu sunt o frustrata, nici nu ma consider un parazit. Nu traiesc pe spatele parintilor – din punct de vedere financiar – dar inca ma bucur (ne bucuram) de tot sprijinul si de toata dragostea lor.

    • Buna Anda. Relax, si noi tot cu chirie stam. Eu ma refeream la cei care se muta acasa si asteapta sa fie intretinuti de parinti in continuare. Nu neg, uneori trebuie sa faci compromisuri, de ex cum spuneai si tu, poti pune bani deoparte pentru un avans mai consistent, dar multi stau cu parintii doar pentru ca nu vor sa dea piept cu viata reala, prefera sa copilareasca in continuare…pe banii parintilor.

  3. Nu m-am simtit atacata – daca impresia asta am lasat-o 🙂
    Am inteles la ce te-ai referit. Dar, printre ei, mai suntem si noi – astia care muncim si totusi stam cu parintii 🙂
    In acelasi timp – daca e sa vorbesti despre intretinuti si despre tineri care copilaresc pe banii parintilor – poti sa-i incluzi lejer pe cei care au casa, masina, bani multi – toate de la parinti si fara vreun strop de sudoare din partea lor. Sunt multi din astia, care cred ca lumea le apartine si ca ei nu trebuie decat sa pocneasca din deget. Ei sunt mai “periculosi” decat cei care doar se tem sa dea piept cu viata reala.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *