Probabil cunoașteți expresia asta, M-am sacrificat pentru copiii mei. Am auzit-o mai des de la generația părinților noștri, dar o mai auzim și acum din când în când, mai ales de la mame care se schimbă complet după ce apare copilul în viața lor. Totul trece pe planul 2, inclusiv soțul, relația, hobby-urile, ieșirile cu prietenele, orice activitate care le făcea plăcere. Și eu zic că e greșit.
Are sens să acorzi mai multă atenție copiilor abia când au venit pe lume, că sunt neajutorați și au nevoie de noi 24 de ore din 24. Primii doi ani cam așa sunt, copilul are nevoie de tine aproape 24/7.
Totuși, nu înțeleg partea cu sacrificatul atunci când odrasla deja poate să mănânce singură, să se îmbrace, să gândească. De la 7 ani în sus, dar mai ales după 12-13 ani e grav, când părinții nu înțeleg că al lor copil trebuie să învețe să se mai descurce și singur, nu să fie mereu împins de la spate și supravegheat.
Eu zic că dacă părintele nu e fericit nici copilul nu va fi fericit, și părintele nu are cum să fie fericit dacă trăiește doar în umbra copilului. Oricât de multă fericire ți-ar aduce copiii și familia, viața nu trebuie să se limiteze doar la atât.
Ne mai trebuie și sentimentul de împlinire profesională, ne mai trebuie și un pic de comunicare cu semenii noștri, ne mai trebuie și ieșit în oraș, și călătorii, și citit cărți bune, și seriale, și distracție. Dacă părintele e fericit și copilul va fi fericit, și are șanse să ajungă un adult care știe ce vrea de la viață, având exemple pozitive.
Și știți care e partea cea mai aiurea? Că avem ideea asta, să ne ținem copiii din scurt, să le urmărim orice pas, să le indicăm noi tot ceea ce au de făcut, și după aceea ne mirăm de ce la 20-25 de ani ei încă nu știu să ia decizii pe cont propriu, să își caute un job, să lege o relație. Păi nu cumva i-am învățat noi așa, să ceară mereu aprobare de la cineva?
Nu zic acum că trebuie să mergem la cealaltă extremă, să nu ne pese deloc de copil, să îl lăsăm să facă doar ce vrea el. Soluția cred că e să îi acordăm câte un pic de libertate, și pe măsură ce vedem că știe cum să se descurce să tot creștem procentul și gradul de încredere.
Alte păreri?
Sau cum ii zic englezii, helicopter parenting, mereu cu ochii pe copil – a style of child rearing in which an overprotective mother or father discourages a child’s independence by being too involved in the child’s life:
In typical helicopter parenting, a mother or father swoops in at any sign of challenge or discomfort.
Ai mare dreptate. De acord 100 %