Nu am prea multe poze cu mine de când eram mic, iar cele pe care le am sunt alb-negru. Abia de prin clasa întâi au început să apară și pozele color cu mine. Cât despre filmele de când eram mic, sunt doar câteva, de la evenimentele foarte speciale.

Nu cred că sunt singurul care nu își are copilăria înregistrată. De regulă noi ne dăm seama despre cum eram în copilărie din ceea ce ne povestesc părinții sau rudele, și trebuie să îi credem pentru că oricum nu avem alte dovezi.

Acum însă lucrurile stau cu totul altfel. Dacă ai chef îți poți înregistra aproape toată viața prin fotografii și filme, tehnologia există, iar scenariile cum sunt cele din filmul The final cut sunt tot mai aproape de realitate. De exemplu eu, de când a apărut asta mică în familie, adică de 4 luni, cred că i-am făcut aproximativ 3000 de fotografii și câteva zeci de filmulețe HD. Am camere foto și video, am un hard-disk de 1 TB ce așteaptă să fie umplut, de ce să nu înregistrez clipele astea, mai ales că trec foarte repede și nu se mai întorc înapoi?

Le salvez în primul rând pentru noi, ca părinți, și în al doilea rând pentru ea. Când va crește mare nu va mai fi nevoită să asculte poveștile noastre despre cum era ea când era mică, ci va avea la dispoziție filme și fotografii, direct de la sursă. De fapt cred că așa vor crește copii noștri, cu viața înregistrată bucată cu bucată. Lucrurile se schimbă foarte repede, și cred că tehnologia chiar e utilă, în cazul de față.

Tradiționalul „Îmi amintesc când avea copilul doar 1 an si…” va fi înlocuit de „Bagă și tu draga DVD-ul cu copilul nostru la 1 an, volumul 2”.

Exagerez eu sau chiar așa va fi, copiii de acum își vor retrăi copilăria în cu totul alt mod, datorită tehnologiei? Voi ce spuneți?