Cine ești tu, cine sunt eu, cine suntem noi? Mai ții minte iubito emoția primei întâlniri? Mai ții minte fiorii care ne străbăteau? Mai ții minte visele, planurile, dorințele, secretele și speranțele noastre? Eram atât de tineri și de naivi. Eram 2 copii îndrăgostiți de viață, eram 2 tineri vibrând de pasiune, eram 2 adulți ce își doreau totul.
S-a schimbat lumea? Ne-am schimbat noi? Te-ai schimbat tu? M-am schimbat eu? Cine știe ce s-a întâmplat. De fapt eu știu:
Tati, eu pot zbura ca păsările! Asta mi-a spus într-o seară fiică-mea, în timp ce sărea de zor pe canapea, dând din mâini repede. Dar nu-ți arăt cum. E secretul meu! a continuat apoi cu aceeași seriozitate copilărească.
Încă nu știu dacă s-o cred sau s-o contrazic. Dacă are dreptate? Poate realitatea ei bate imaginația mea.
Dacă îmi spunea cineva acum câțiva ani cât de mult ne vor schimba viața copiii nu îl credeam. Realitatea e că nicio carte și nicio discuție nu te poate pregăti pentru schimbările ce vor urma. Și asta e un lucru bun, pentru că experiența creșterii unui copil nu poate fi înțeleasă din cărți, discuții sau filme, ci trebuie trăită. Cine are copii știe despre ce vorbesc.
Văd mulți copii și tineri care se grăbesc să crească, să își asume responsabilități, să aibă problemele, grijile, dar și avantajele oamenilor mari. Pe cei care sunt nevoiți de soartă să facă asta îi înțeleg, dar restul?
Chestia asta e complicată, și cu toate astea, aud des întrebarea asta, adresată copiilor. Răspunsurile diferă, în funcție de universul copilului.
Totuși, există o problemă. Ca părinți ne întrebăm copiii ce vor să devină când cresc mari, în loc să îi ajutăm să descopere ce îi pasionează, lucrurile la care sunt buni, ghidându-i pentru a descoperi modul prin care își pot transforma pasiunea în bani.
Despre adulții care încă se cred adolescenți.
Săptămâna trecută a făcut valuri și pe la noi un articol din DailyMail despre generația care refuză să se maturizeze, tinerii în jur de 30 de ani care încă nu sunt căsătoriți, nu au copii, nu au o carieră, o casă, ba unii chiar stau cu părinții.
Generația Peter Pan le spun sociologii, tineri între 25 și 40 de ani care evită responsabilitățile, trăind un fel de adolescență prelungită.
Ne-am obișnuit să facem totul în viteză, suntem mereu grăbiți, mereu în criză de timp, și viața trece pe lângă noi. Și când apucăm să ne tragem respirația o secundă ne uităm în jur și ne întrebăm dacă e normal să fie așa, să nu știm unde s-au dus anii.
Poza e ca să începem motivațional. 🙂
Întrerupem programul obișnuit pentru o discuție despre copii, sunt prea mulți oameni în jurul meu care discută despre asta și trebuia să notez și eu câteva idei.
Nu am probleme cu cei care zic că nu vor să aibă copiii. E treaba lor, nu mă apuc eu acum să le explic lor chestii legate de împlinirea sufletească pe care ți-o dă un copil, continuitatea noastră pe pământ prin urmașii noștri, ajutorul pe care poate îl vei primi la bătrânețe și alte chestiuni similare. Unii nu vor copii și gata, cred că pot realiza mai multe în viață fără copii, se simt împliniți fără ei.