Dacă încercați să vă amintiți ce visuri aveați la 20 de ani și ce s-a ales de ele după vreo 10 ani cel mai probabil veți constata că nu ați reușit mare lucru din ce v-ați propus. De regulă când suntem tineri (și naivi) avem impresia că vom cuceri lumea, că o vom schimba, că vom deveni faimoși, că vom face astfel încât pasiunile noastre să devină un mod de viață.

După câți ani însă constatăm că nu am schimbat lumea, ba mai rău, lumea ne-a schimbat pe noi, și am ajuns să facem tot felul de compromisuri doar pentru a ne asigura traiul zilnic. Sistemul e de vină. Și noi.

Sistemul ne învață că avem nevoie de mașină, casă și concedii în locații exotice.

Imediat ce începem să muncim, să câștigăm niște bani, ne uităm cu poftă la ce au cei din jurul nostru. Au o mașină mișto? Ne luăm și noi una, chiar dacă vom lăsa jumate din salariu în rate, combustibil și întreținere. Probabil vom folosi mașina la maxim doar în weekend, pentru că facem ore suplimentare acum, ca să plătim ratele alea.

Dupa ce mai trec câțiva ani ajungem la concluzia că avem nevoie de o locuință, sătuli de statul cu părinți sau prin apartamente închiriate, cu tot felul de colegi și colege. Și facem un micuț credit pe 30 de ani pentru un apartament cu 3 camere sau o casă mai mare, să fie acolo, pentru când vor apare și copiii. Deja orele suplimentare de muncă se transforma în zile, iar casa și mașina stau mai mult nefolosite, noi suntem mereu la birou pentru că avem și mai multe rate care trebuie plătite.

O dată pe an mai prindem și o săptămână de concediu, pe care o petrecem într-o locație cât mai exotică, ca să avem cu ce ne lăuda în fața prietenilor. Normal, vacanța o facem tot pe credit că deh, de unde să punem bani deoparte de concediu cu atâtea rate de plătit.

După aceea apar copiii, familia se mărește și deja suntem prinși în sistem, nu ne permitem mișcări greșite, nu ne putem asuma nici un risc pentru că trebuie să plătim facturile, ratele, pentru că trebuie să ne conformăm cerințelor sistemului. Visele și aspirațiile de la 20 de ani sunt de mult uitate, tot ce putem face acum este să muncim pentru a a avea grijă că rămânem în sistem.

Și ajungem la un moment dat când nici măcar noi nu mai știm dacă suntem fericiți sau nu. Sistemul ne spune că ar trebui să fim, doar avem o mașină mișto, o casă, ne petrecem vacanțele în locuri exotice, exact ca oamenii ăia din reclamele de la televizor. De ce să nu fim fericiți?

Poate că totuși sistemul ăsta e gresit.  Mașina, casa și concediile nu cred că sunt suficiente pentru a fi fericiți. Fericirea nu se numără doar în bunurile pe care le avem, poate că de fapt fericirea e libertatea de a face ceea ce ne place cu adevărat în viață.

Uneori sunt trist când mă întâlnesc cu cineva pe care nu l-am mai văzut de mult timp, îl întreb ce mai face, cum mai e viața lui și singurele lucruri pe care mi le poate spune este că și-a luat casă și mașină. Da, avem nevoie de o locuință, de un mijloc de transport, familia și copii sunt foarte importante, dar viața nu ar trebui să se limiteze doar la plătitul ratelor și al facturilor, ar trebui să avem și un alt scop în viață.

Mă înșel? Uităm așa de repede de visele noastre?