Cu totii am gandit asta, cand aveam in jur de 20 de ani. Eram rebeli, eram viteji, credeam că noi știm cel mai bine ce și cum trebuie făcut. Cei mai în vârstă nu știau nimic, noi aveam puterea de a schimba totul cu un simplu gest, noi puteam răsturna munții din loc, de fapt chiar asta vroiam să facem: să schimbăm sisteme, concepții, idei, filozofii, mentalități.
Uneori îmi e dor de entuziasmul ăla, caracteristic unei vârste ce parcă zboară prea repede. Îmi e dor de el mai ales când vorbesc cu tineri care încă sunt în facultate, care nu s-au lovit cu capul de primul job, care încă nu au obligații, facturi de plătit, rate la bancă, griji, masini de dus în service, responsabilități care cresc de la o zi la alta, grija zilei de maine. Tineri inconstienti, care trăiesc pentru a trăi.
Îmi e dor deoarece îmi dau seama că și eu eram la fel. Nu vreau să par batran, dar țin minte că și eu visam acum câțiva ani să schimb lumea. Apoi ceva s-a întâmplat. M-a schimbat lumea pe mine, fără să îmi dau seama. M-am angajat rapid, încă din facultate. M-am maturizat mai repede decât trebuia.
M-am îndrăgostit, m-am asezat la casa mea, am intrat într-un ritm stabil, în rutina, iar de la voi schimba lumea am ajuns la … ce urmează să fac mâine, poimâne, ce îmi doresc să fac anul viitor. Am alte planuri, alte idealuri, altă viziune asupra vieții. Planuri mai mici, mai ancorate în realitate, mai ușor de realizat. O viziune mai pragmatică, mai realistă. Am un scop mai simplu în viață, să fac să imi fie bine mie și celor de lângă mine. Nu mai vreau să schimb lumea. Sunt mai realist, mai calculat, mai precaut. Să fie lumea de vina pentru schimbarea din mine?
Nu regret nimic, toti pașii pe care i-am făcut au fost bine ganditi, mă aflu acum exact unde ar trebui să fiu, sunt cine vreau să fiu, dar uneori, când vorbesc cu un tânăr sau o tânără care vrea să schimbe lumea, nu pot să nu ma întreb: oare va reusi sau se va pierde în mulțime, la fel ca restul?
Mai țineți minte cum era când vroiați să schimbați și voi lumea?