Am mari emoții în ceea ce privește sistemul educațional de la noi, recunosc. Momentan suntem ok, e primul an în care ambele fete merg la aceeași grădiniță, încă e totul roz și frumos, dar de la anul Diana ajunge în clasa pregătitoare și presimt că va trebui să ne luptăm cu lipsurile din sistem, cu ciudățeniile educației din România, încremenită în trecut.
Știu că nu e ok să faci comparații între țări, dar când vezi ce potențial are țara ta și cum este ratat datorită mentalității românești de genul Arde-l pe fraier, ia-i acum toți banii, cum să nu îți pară rău.
Mă uitam la grecii ăștia din insule, cum se comportă ei cu turiștii, chiar și cei români, pentru că 80% cred dintre turiștii din Thassos sunt români, cel puțin la hotelul unde stau am văzut numai mașini cu numere românești.
Mi-am amintit că recent citeam un articol despre câștigătorii de la loto din România, cum toți au dat-o în bară, au cheltuit sumele imense câștigate, ba chiar au ajuns mai rău ca înainte, cu familii destrămate, plini de datorii și căutați de creditori. Cauzele sunt două zic eu.
Prima e lipsa educației financiare, faptul că noi ca nație nu avem cultura banilor, suntem obișnuiți să trăim de pe o zi pe alta, iar dacă avem bani mai mulți să îi cheltuim rapid. Nu știm să economisim, să investim, și nici nu vrem să învățăm.
Mă uitam în comentariile articolului scris de Vali despre cumpărarea unei saltele de 4100 lei la faptul că majoritatea se legau de preț, mult prea mare pentru o saltea. Și nu pot să nu le dau dreptate, și pentru mine pragul psihologic pentru o saltea de pat e undeva pe la 2000 de lei. Depinde și de venituri, evident, într-un fel gândești la un salariu de 300 de euro, altfel la 3000.
Pe de altă parte, dacă gândești la rece cât de mult contează să ai un somn bun, faptul că petreci minim 8 ore pe zi în pat, 365 de zile pe an, faptul că un somn bun contează enorm pentru productivitate și că vei folosi salteaua respectivă cel puțin 4-5 ani, 4000 de lei ar trebui să fie un fleac, nu?
Bacăul e un oraș destul de mic și liniștit, orice ar spune unii și alții. Nu e cunoscut pentru turism, pentru industrie, pentru comerț sau IT, de obicei e privit ca un punct de tranzit. Asta e realitatea. Nu înseamnă că nu are atuuri, doar că durează până și le va valorifica la maxim, dacă va ajunge vreodată și autostrada mult promisă să treacă pe aici. Și ca Bacăul sunt multe alte orașe în țara asta, orașe care nu au o anumită poziționare, care încearcă să își găsească identitatea, poziționarea.
De când ne-am mutat aici pentru că e un oraș liniștit, deci vreo 4 ani, principala critică pe care am auzit-o și remarcat-o este că se întâmplă prea puține evenimente interesante în zonă.
Poate că e fain să locuiești aici dacă îți găsești un job decent, deoarece traficul e destul de lejer și costurile de trai acceptabile, dar dacă vrei să simți că te distrezi în weekend nu ai prea multe opțiuni. Festivaluri de muzică nu sunt, concerte importante nu sunt, expoziții nu, când trece un circ prin oraș zici că e evenimentul anului, piesele de teatru, oricât de bune ar fi, sunt jucate de aceiași actori, iar cârciumele și cluburile decente le numeri pe o mână.
Bun, deci băcăuanii se plâng că nu se întâmplă chestii, și își doresc așa ceva și în orașul lor. Și ce fac când în sfârșit are loc un festival important de teatru, muzică și dans chiar aici, gen Theatherstock? Majoritatea se bucură, dar am auzit și destule critici, unele mult exagerate. Și nu e ok, mai ales că e prima ediție.
Stăteam eu și mă gândeam, într-o noapte în care somnul mă ocolea, că de multe ori în viață avem de-a face cu decizii care par banale, fără importanță prea mare în acel moment, dar care ne schimbă tot cursul vieții. Și nu, nu mă refer la căsătorie, familie, copii, ci la lucruri simple.
De exemplu eu mi-am dat seama că atunci când m-am decis să îmi fac un blog, deși pe moment mi s-a părut ceva fără importanță, ei bine, chestia asta mi-a influențat mare parte din viața personală dar și profesională, pentru că am ajuns să cunosc mulți oameni faini datorită blogului, să am parte de oportunități care altfel poate nu ar fi apărut în viața mea.
Mă uitam zilele trecute că pe Facebook o mulțime de oameni se plâng de plictiseală, că s-au săturat de tot, că nu au ce face, din astea. Evident, cei mai mulți sunt tineri, vârsta în jur de 20 de ani, când ai foarte mult timp liber la dispoziție și în loc să faci chestii utile freci menta.
Totuși, eu cred că nici la 20 de ani nu mă plictiseam prea mult. Încercam să îngrămădesc în 24 de ore și școala, și jobul, și proiectele extra, și uneori noaptea mai apucam să ies și la un suc sau o bere.