De mici am fost obișnuiți să auzim cuvântul NU. Nu ai voie să faci asta, nu ai voie să faci cealaltă, NU și NU și NU. Primii au fost părinții, care făceau asta pentru a ne proteja, deoarece în primii ani de viață avem tendința să facem orice activitate care poate pune în pericol. Nu ai voie să treci strada singur, nu ai voie să te urci în copac, nu ai voie să te joci cu câinele ăla mare etc. Am eu o teorie cum că în primii 5 ani de viață copiii fac orice pentru a se omorî, iar părinții trebuie să facă orice pentru a îi ține în viață. Mă rog, poate exagerez, dar ați înțeles ideea. Părinții ne spun NU inițial pentru a ne proteja.
Urmează sistemul de învățământ și societatea. Educatorii, învățătorii, profesorii din școală, liceu sau facultate de multe ori ne spun NU, încearcă să ne învețe o anumită filozofie de viață, un anumit mod de a gândi. Bine, dacă avem noroc de o facultate cu profesori mai deschiși s-ar putea să auzim și DA-uri, dar de cele mai multe ori NU-urile predomină. Nu lucrați în timpul școlii. Nu încercați să vă deschideți propria afacere. Nu încercați să fiți independenți. Nu faceți cum vă taie capul. Urmați regulile, învățați, luați examele cu note mari și veți avea succes în viață. Sau NU.
Problema? Problema e că ne obișnuim atât de mult cu NU-uri, încât în momentul în care suntem pe cont propriu și putem să luăm propriile decizii, așteptăm pe cineva să ne spună DA, deoarece creierul nostru ne spune instinctiv NU. Așteptăm mereu permisiunea cuiva, deși suntem mari și putem să ne luăm viața în propriile mâini, să facem ce vrem pentru a fi fericiți. Ne ghidăm după valorile impuse de societate, școală, părinți, încercăm mereu să jucăm la sigur, să avem un job stabil, o casă frumoasă, să fim la fel ca ceilalți, fără a ne întreba pe noi ce vrem. Ceilalți se conformează și PAR fericiți, noi de ce nu am fi?
Pentru mulți dintre noi a fi la fel ca ceilalți e suficient, dar eu zic că fericirea adevărată apare atunci când începi să spui DA și să iei propriile decizii, fără a mai ține cont de ceea ce zic alții, de gura lumii, de opinia societății, de tipare. Eu cel puțin am început să o duc mai bine din momentul în care am început să spun mai des DA, deși creierul și cei din jur îmi spuneau că NU. Atât timp cât nu îi rănim pe cei din jur e ok să spui DA. Nu spun acum că trebuie să riscăm aiurea, să ne schimbăm viața pe loc, e suficient să punem la îndoială ceea ce am învățat, să filtrăm informațiile pe care le primim și să începem să gândim pentru noi, fără a mai aștepta mereu aprobarea celor din jur.
Da, am voie să îmi schimb jobul, profesia, cariera, să fac ceva ce mă face fericit. Da, am voie să merg în alt oraș pentru că voi avea mai multe oportunități. Da, pot să transform ideea asta într-o afacere. Da, trebuie să risc pentru a fi fericit. Dacă o voi da în bară cel puțin voi ști că am încercat.
Voi cum procedați? Spuneți de regulă DA sau NU?
