În ultima perioadă am senzația că oamenii se împart tot mai mult în 2 categorii, cei care își urăsc jobul și se plâng peste tot cât de nasol este și ce grea e viața lor, și cei care își iubesc jobul așa de mult încât identitatea lor ca persoane e strict legată de ceea ce fac la muncă, fără pasiuni, viață proprie. Evident, corporațiile like this, de aia avem teambuilding-uri și tot felul de activități care te fac să ajungi să locuiești la birou, dar nici una dintre variante nu e ok. Dacă ai un job nasol trebuie să faci tot ce îți stă în putință pentru a evolua, iar dacă jobul devine viața ta trebuie să îți dai seama că ai o problemă.

Ah, eterna întrebare, unde e mai bine să lucrezi, la stat sau la privat? Dacă întrebai pe cineva acum 9 ani, când criza decima mediul privat, toți spuneau că e mai bine să lucrezi la stat, măcar ai jobul asigurat, stabil, chiar dacă banii sunt mai puțini. În 2018 discursul e același, doar că acum banii nu mai sunt puțini, că salariile sunt mai mari la stat decât la privat, chiar duble pe alocuri. Și tot apar diverse discuții pe tema asta, cum angajații de la stat freacă menta și cei de la privat trag de 2 ori mai mult pentru a plăti toate taxele. Dar nu asta e problema adevărată la stat, vă zic eu, ci faptul că oamenii nu sunt evaluați în funcție de randamentul lor.